Ioanid ROMANESCU – Halabuş

Format B6, 240 pagini

Ioanid Romanescu rămâne, prin inspiraţie şi prin spectacolul liric, un poet de primă linie a liricii noastre, făcând parte din falanga metafizică moldavă, adică a poeţilor orfici care au urmat calea marii poezii deschisă de Eminescu şi continuată de Bacovia şi Labiş.

Tot aici se înscriu congenerii săi Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi şi Dan Laurenţiu. Despre nonconformismul poetului Ioanid Romanescu au vorbit criticii literari cu asupra de măsură, de la Nicolae Manolescu la Marian Popa, de la Laurenţiu Ulici şi Eugen Simion la mai tinerii Ioan Holban şi Mircea A. Diaconu. Protestatar, veşnic nemulţumit, insolent şi incomod în scris, ca şi în viaţă, orgolios adesea („Sunt un mare artist însăşi opera mea/ are nevoie de linişte”, Ioanid era convins că poartă în sine şi Infernul şi Paradisul. După el, „poeţii n-au familii, au iubite” şi „poeţii niciodată nu-s prea mulţi”.

Se spune că un poet poate rămâne într-o literatură cu 4-5 sau 10 poeme de excepţie, adăugând ceva la originalitatea acelei literaturi. Îndrăznim, ca şi în cazul altor poeţi, să sugerăm o antologie de aur Ioanid Romanescu.