Emilian MARCU – Mirări din ale veacuri (sonete)

Format B6, 190 pagini

Ultima dintre taine, dacă n-ar fi prima, cea care îl ţine viu pe poet, ca şi pe om, în genere, este iubirea. Poetul pare înadins s-o ascundă în ceţuri, pentru că va ieşi în prim-plan în arta cea mai înaltă a Grădinarului de cuvinte – sonetul.

Formula adoptată este a sonetului englezesc de factură shakespeariană. Motivele iubirii sunt variate şi au tonul potrivit cu starea poetică, când solemn, când nostalgic, când înseninat sau grav, adecvându-se firesc cu forma fixă a sonetului.

Iubirea înseamnă legătură dialogică în lume şi atunci spaţiul dispare şi devine apropiere (iubirea aproapelui), iar timpul se-ntoarce în eternitate. Ruptura între îndrăgostiţi face ca spaţiul să redevină distanţă şi timpul resimţit ca durere, aşteptare. Dar timpul, observă cu adâncime Părintele Stăniloae, nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci o şansă dată omului de a-i deschide uşa lui Dumnezeu şi de a-l primi, căci acela care aşteaptă este chiar Dumnezeu prin om. Sonetul lui Emilian Marcu merge către această imagine a trăirii spaţio-timpului.