François VILLON – Balade şi alte poeme

Format B6, 232 pagini

Manuscrisele lui François Villon s-au păstrat printr-un miracol. Ele au fost adunate de la studenţi, preoţi, cocote, hangii şi au alcătuit, în chip de testament, două secţiuni: DIATA CEA MICĂ (1456) şi DIATA CEA MARE (1461).

S-au adăugat celelalte poeme ale sale şi strofe disparate, închinate diferitelor persoane sau personalităţi ale vremii. Traducătorii români (între ei, strălucitor, Dan Botta) au preferat textele stabilite de Paul la Croix (Flammarion, Editeurs) după ediţiile anterioare, texte care formează universul liric al unui poet de inspiraţie pură, exponent al cuceritoarei creativităţi elementare.

Că François Villon e un mare, autentic, blestemat poet nu mai trebuie să accentuăm noi. Inspiraţia acestui cetăţean, bandit şi poet nu venea nici din livrescul pulverizat în aerul vremii, nici din cărţi, ci din viaţa crudă, din ipostazele unui destin. Puţini poeţi de după el (şi avem a număra mai bine de cinci sute de ani trecuţi!) au reuşit aceeaşi naturaleţe a talentului, aceeaşi forţă de gheizer nealterat. Faţă de cărticelele poeţilor spoiţi de talentul literar, folosind până la jenă decorativele literare pentru a-şi hrăni orgolii de mărimea stadioanelor, riscul apropierii de un manuscris de Villon este explozia naturală, potopitoare. Nostalgiile (mais ou sont les neiges d’antan?), doamnele de altădată, regii, episcopii, hanurile, jalobele, rugile către Maria Fecioara, clocotul vieţii şi freamătul morţii din poemele sale, cât de greu ne fac să ni-l închipuim pe François cu mâinile în beregata unui stareţ sau ca spărgător şi hoţ al tezaurului facultăţii de teologie din Paris!